Viaţa în vechime în comuna Odăile
Casele adăposteau întreaga familie de la bunici până la nepoţi,conform unor statistici din 1930 într-o casăerau în medie 4-5 persoane. Toate persoanele locuiau într-o singură cameră deşi casa avea 2-3 camere.Uneori în casă se adăposteau şi animalele mici, abia născute spre a le feri de frigul iernii (mieii timpurii, purceii, vieii). Iarnea ferestrele nu se deschideau pentru a nu ieşi caldura din case.Pe sobă se uscau obielele şi încălţămintea, iar după sobă gunoiul sta două, trei zile, până să fie scos afară.
Camera se încălzea cu lemne aduse şi stivuite lângă casă din timpul verii.
Mobilierul era foarte sumar: două-trei paturi după mărimea familiei, o masă joasărotundă, două trei scaune din lemn. Între ,,camera de zi” şi ,,cea de curat” sau ,,camera mare” era tinda în care pe vatră se păstrau curate ceauane de tuci sau oale de pământ în care se găteau bucatele. În ceauanele mari se pregăteau mâncăruri la evenimente deosebite ale familiei: nunţi, înmormântări, botezuri,etc. În ,,camera mare” nu se locuia era deschisă doar când venea preotul cu botezul (în ajunul Bobotezei, de Paşti, de Sfânta Maria şi în Ajunul Crăciunului). Aici se afla lada de zestre în care erau păstrate costumele populare, hainele bune cu care mergeau la hora satului, sau în zilele de sărbătoare la biserică, sau zestrea fetelor din casă, pregătită de-a lungul anilor pentru momentul maritişului. Tot aici era masa cu faţa de masă cusută cu fir de borangic, patul înzestrat cu macaturi şi cuverturi ţesute în război de către femei.
„Iluminatul se făcea cu lumânări sau opaiţuri cu seu de oaie. Cei mai înstăriţi aveau lămpi sau felinare cu petrol. În serile lungi de iarnă femeile lucrau la lumina lumânărilor (torceau, împleteau ciorapi de lână, flanere şi alte astfel de obiecte de îmbrăcăminte.
Viaţa de familie decurgea în general stereotip, monoton, după calendarul muncilor agricole. Exista o ,,diviziune a muncii” foarte clar delimitată: femeia cu treburile din interiorul casei (tors, împletit, țesut, gătitul mâncării, spălatul rufelor), bărbatul cu treburile din curte şi ingrijitul vitelor). Vara toţi membrii familiei, inclusiv copiii, mergeau la munca câmpului sau cu vitele la păscut. Duminica şi în celelalte sărbători soţul şi soţia mergeau la biserică, la întoarcere bărbatul se oprea la cârciuma din sat pentru a afla ce evenimente s-au mai petrecut. Fidelitatea în familie era o virtute moştenită din strămoşi. Infidelitatea era aspru sancţionată în rândul femeilor, în schimb bărbaţilor li se tolera acest lucru. Femeile prinse în păcat erau bătute de soţişi de cele mai multe, trimise acasă la părinţi, iar cel mai aspru pedepsite era când erau obligate săpărăsească satul. Femeia avea un mod de a-şi respecta bărbatul adresându-i-se cu ,,dumneatale” sau ,,dumneata”, obicei dispărut în totalitate în zilele noastre odată cu creşterea rolului femeii în societate şi egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul.
Îmbrăcămintea era confecţionată în casă din pânză ţesută în război. Iarna se purtau pantaloni groşi,vesta şi haina de dimie, ,,flaner’’împletit şi ciorapi împletiţi din lână, sau cojoc scurt din blana de oaie, argăsite şi confecţionate de cojocarii satului. Pentru zilele când mergeau la tărg sau la drum lung îmbrăcau cojoc lung de oaie şi încălţau opinci din piele de porc sau de viţel. In opinci se înfăşurau picioarele în obiele. Vara se purtau cămăşi subţiri de bumbac, pantaloni subţiri din lână şi în picioare o încălţăminte uşoară, nişte aşa-zişi papuci.
Țesutul – Confecţionarea îmbrăcămintei şi a obiectelor de decorare a casei se făcea din lână, in, cânepă, şi mai târziu din bumbac şi borangic. Fiecare gospodărie avea o bucată de teren pe care semăna cânepa a cărei prelucrare se făcea în gospodărie cu unelte ca meliţa, piepteni, sucala, răşchitor, vârtelniţă, urzitoare, război de ţesut. Din ţesăturile obtinute în razboi se confecţiona îmbrăcămintea sau obiectele cu care decorau casa: perdele, ştergare, feţe de masă, peretare, covoare, resturile de cârpe se cuseau cap la cap, se răsuceau cu fusul şi apoi se ţeseau ţoale de pus pe jos. Nu era casă în care să nu aibă război de ţesut, astfel că iernile în toate casele răsunau ,,vătalele” şi se ,,schimbau iţele”.
Căsătoria era precedată de logodnă. Se întâlneau părinţii şi stabileau ce zestre pot asigura viitorilor soţi (cât pământ, câte vaci, căţi boi, cereale,etc). Uneori logodna se putea rupe dacă părtile nu se împăcau în privinţa zestrei. Nunta ţinea trei zile de vineri până luni. Vineri era ,,seara de brad” când veneau la ginerică flăcăii satului şi împodobeau brazii cu hârtie creponată, beteală, şi cu doi porumbei confecţionaţi din carton pe care-i prindeau în vârf, semnul iubirii tinerilor miri. Brazii care erau purtaţi în ziua nunţii şi chiuiţi de doi flăcăi, cei mai apropiaţi tovarăş din copilarie ai lui ginerică. Fata trebuia sa aibă zestre: perne, plapumă, cuverturi, carpete, cele mai multe lucrate de mâna ei cât a fost fată în casa mamei. Mirele avea ,,casa ridicată” şi împreună cu tânăra soţie urma să o termine şi să locuiascăîn ea. Printre darurile de nuntă rudele şi chiar vecinii ajutau tinerii cu păsări, cereale şi alte bunuri necesare începutului vieţii de familie în gospodaria proprie. De obicei, în casa părintească rămânea ca moştenitor cel mai mic dintre fraţi care avea şi obligaţia de a-i ajuta şi întreține pe părinţi până la moarte şi să le facă cele de trebuinţă după înmormântare, dupa obiceiul locului.
Mâncarea de nuntă era modestă: ziua când nuntaşii mergeau ,,să ia mireasa” aceasta servea dulceaţă de gutui sau de mere domneşti şi cu apa rece. La masa de seară a nunţii se serveaborş de porc sau vită, pilaf, friptură şi cozonac făcut în casă. De asemenea carnea pentru gătitul mâncărurilor provenea de la animalele crescute în gospodărie
Muzica o asigurau cu lăutarii ,,tocmiţi” dinainte.
Un element de tradiție specific comunei Odăile este “Caloianul”, ritual care se desfășoarăîn a treia marți după Paști. “Se face un om de pământ cu ochii, nasul și gura din ouă roșii. Îl pun într-o cutie de carton sau de lemn, îi aprind lumânări și încep a-l boci. O fată care face pe preotul, își pune barbă, mustăți de lână, iar pe cap o căciulă sau o pălărie veche. Alta face pe dascălul, după ce îl prohodesc în legea lor, pornește cortegiul popii. Popa și dascălul cântă, celelalte fete îl bocesc și așa îl plimbă pe ulițele principale ale satului. Apoi ies la câmp și departe de sat îl îngroapă pe furiș căci le pândesc băieții și după ce vin ele acasă aceștia le fură caloianul. A treia zi, adică joi, când e și paparuda, se duc fetele, dezgroapă caloianul și îl aruncă într-o apă din apropierea satului. Aceasta o fac ca să plouă. Vin apoi cu toate la casa unde au făcut caloianul și îi mănânca pomana”.
Text preluat din Strategia de dezvoltare locala a comunei Odaile 2014-2020